miercuri, 23 februarie 2011

CUVINTE GRELE DE LA UN COPIL......USOR-o poveste tragi-comica

Nostalgia.... Marti, orele 11.45, parchez grabita in fata cladirii in care fiica-mea merge la gradinita deja de o saptamana. Intru mandra pentru ca educatoarea o felicitase pe fiica-mea pentru rapida si buna adaptare in colectiv, fara urletele si refuzurile de rigoare. De cate ori intru in acea cladire ma cuprinde asa...o nostalgie, nu de alta, dar in urma cu vreo 25 de ani imi formam si eu pe acolo primele deprinderi de socializare...si ce sa va spun ca imi iese in cale exact fosta mea educatoare, care e neschimbata dupa atatia ani...evident nu ma asteptam sa ma recunoasca, nici nu s-a intamplat insa mi-am propus sa o abordez intr-o zi cu poza de acum 25 de ani la puratator. Ma incerca un sentiment de stima dar si de mila fata de aceste doamne minunate de altfel care au ramas fidele meseriei lor in ciuda salariului si a conditiilor... Doamne........25 de ani!!! Imi fac loc pe coridorul stramt printre parintii care isi astepta odraslele la fel de disperati (in sensul bun) ca si mine, ma mai loveste cate un tanc cu ghiozdanelul, altul tipa si tot asa, insa nimic nu ma scoate din starea de reverie in care ma aflu de cate ori intru in gradinita...si nici nu mi-a fost greu pt ca din pacate peisajul aproape identic cu acum 25 de ani ma ajuta (din pacate)... Dusul rece. La 11.50 se deschide usa clasei in care se afla si minunea mea, si o mogaldeata se uita printre cei de pe hol doar, doar isi zareste parintele. Printre caputurile luminate zaresc si capul blond al odraslei proprii...ma agit, ii fac semn cu mana...nimic...ma gadesc ca poate nu m-a observat, asa ca mai incerc odata, si o si strig...ei bine, nimic.....incep sa devin nelinistita si sa inteleg de ce are aceasta reactie. Imi iau inima in dinti, intru in clasa, leg o conversatie cu educatoarea din care aflu ca fetita se purtase foarte bine ca si in zilele precedente, apoi incerc sa o iau de manuta pentru a pleca. Ce credeti? Copilul meu nu vroia sa plece. ea mai vroia la gradi. Am tot negociat vreo 10 minute, timp in care in clasa mai ramasese doar un copil...Jenata de situatie ii spun verzi si uscate doar , doar o conving sa plecam.Nmic. Ba mai mult, devine irascibila, ma impinge si imi spune ca ea ramane la gradi inca putin. O iau de manuta si incerc sa o scot pe hol pentru a o imbraca...cand cred ca imi reuseste manevra, fiica-mea ma binecuvanteaza in gura mare cu cateva complimente: POASTOOOOOOO, REAOOOO, TAMPITOOOO, EU VREAU SA MA JOC!!!! Stupoare...imi pica fata...incerc sa mi-o recompun, am un rictus nereusit pe fata, ma ingalbenesc si incerc sa privesc in jur...evident toti parintii se uitau spre mine cu ochi bulbucati si critici -de genul:vai ce educatie i-ai mai dat, sau de genul:oare a lovit-o, de ce a tipat asa?-una peste alta, cu demnitatea de mama facuta zdrente indraznesc sa privesc catre educatoarea care tocmai o laudase...cautam din priviri un coltisor in cara sa ma fac mica, miiiiiiica....educatoarea ma privea cu un zambet intelegator-rezultat al multor ani de experienta. In mintea mea se perinda de la mustrari de constiinta ca poate am gresit in educatia copilului pana la jena fata de 'spectatori' si de doamna. Doamna educatoare imi simte jena care cred ca se vedea de la o posta si imi spune ca de altfel e normal ca la 3 ani si jumatate sa reactioneze asa...e curiozitatea, provocarea, lucrul nepermis...doar ca vorbele imi zburau asa pe langa mine si ma gandeam cum sa fac sa plec mai repede si sa imi stapanesc mana care mi-se balanganea din cot, tinta fiind fundul fiica-mi pe care l-as fi inrosit cu mare drag...doar ca multumesc lui Dumezeu ca a primat ratiunea si nu impulsul de moment. Dupa cateva minute de chin, reusesc sa o imbrac mai mult cu forta si sa iesim din cladire. Deznodamantul Ajunsa acasa, imi harnesc odrasla, ii explic faptul ca nu e bine ce a facut-evident ma trateaza cu sictir-ii spun si de ce a fost gresit ce a facut, moment in care observ ca ea deja adormise....... Profit de ocazie sa merg in biblioteca si sa recitesc cateva capitole din Psihologia copilului pe care o studiasem in facultate -dar pe care nu o experimentasem pe propria piele-pentru a puncta cateva aspecte si a reimprospata unele informatii. Pai ca sa nu o mai lungesc, o sa va spun ca desi mi-am recunoscut din start greselile de gandire, de comportament si de reactie, o sa le expun punctat, pt ca poate cine stie...va vor ajuta si pe voi: 1.Primul pas a fost acela de a intele unde am gresit. 2.Am gresit atunci cand m-am simtit jenata-nu spun ca nu-i normal sa simtim asta intr-o astfel de situatie-adica jena pe care am simtit-o a fost din cauza semnificatei date de mine privirilor celor din jur (precum ca m-ar critica), momentul in care m-am luminat fiind acela in care am vazut zambetul intelegator al educatoarei 3.Am gresit atunci cand asa cum am mai spus am simtit imperios nevoia de a-i inrosi putin fundul, si evident ca si copilul a simtit asta, cand mi-a simtit furia. 4.Am gresit atunci cand am pus pe locul 1 jena mea si parerea celorlalti legata de reactia copilului, in loc sa o inteleg pe ea, sa-i accept comportamentul de moment (nu sa-l aprob) si sa aflu ce frustrare avea. Sigur ca odata recunoscute greselile am facut o strategie de corectare. Iat-o: 1.Vocabularul din jurul copilului meu va fi mai atent controlat (aici ma refer atat la cei din familie cat si la musafirii pusi pe sotii pe seama copilului) propunandu-mi sa stea cat mai putin in preajma celor slobozi la gura, iar daca din greseala cuvintele urate mai ajung la urechile ei sa iau atitudine rapid explicand-i ca e un cuvant urat pe care doar adultii il folosesc, nu si printesele. 2.Voi propune tuturor sa nu mai rada si sa nu mai dea atentie (nici macar evervare) la cuvintele urate. 3.Atunci cand va insista pe un cuvant urat va sta la colt 2 minute, sau ii voi interzice o perioada de timp un lucru sau o activitate care ii face placere, de cate ori va folsi acel cuvant sau expresie. 4.Voi insista pe lucrurile bune si frumoase pe care le face si nu ii voi reprosa mereu ca a gresit. Asadar, dragii mei, copiii de cele mai multe ori nici macar nu cunosc sensul cuvintelor pe care le spun, de cele mai multe ori reproduc vorbe si comportamente pentru care trebuie sa ne asumam vina de a le fi facut sau vorbit sau pur si simplu de a le fi permis altora. Evident ca in colectivitate invata multe perle si comportamente bune si rele pe care le experimenteaza, dar care totusi au rolul lor in structurarea personaliatii, dar nu trebuie sa uitam ca educatia pe care o dam in primii ani de viata are o rezonanta formidabila asupra caracterului viitorului adult. Sa nu uitam nici ca celor mici le face o mare placere sa faca lucruri interzise, sa enerveze pe cei din jur dar nu o fac din rautate, ci asa experimenteaza reactii, limite....asa invata despre viata... In concluzie nu faceti o tragedie din perlele copilului dar nici nu fiti indiferenti la acest lucru. Cu drag........

18 comentarii:

  1. Multumesc pentru invitatie !!! Si iata, daca m-ai invitat, am venit! Si daca am venit, nu ma pot abtine ... sa stii ca si eu am patit asta cu micuta mea. Dar n-am avut nicio reactie si nicio parere. M-am asezat pe un scaunel si am lasat-o sa se mai joace cateva minute. La un moment dat, m-am ridicat sa o intreb ceva pe educatoare si ... surpriza !!! Fiica-mea a venit in fuga dupa mine, urland: "Mamiii, sa nu pleci fara mineeee !!!"
    :)))

    RăspundețiȘtergere
  2. In primul rand iti multumesc pentru prezenta ta aici.Cat despre cazul tau e unul fericit!Atat din punct de vedere al reactiei tale cat si a copilului, dar iata ca eu am patit-o poate din lipsa de experienta si cred ca nu putini sunt cei ca mine.Te mai astept pe aici unde sper sa gasesti in viitor lucruri interesante si utile!

    RăspundețiȘtergere
  3. Multumesc de vizita si de apreciere!

    RăspundețiȘtergere
  4. Si eu am o fetitza de 2 ani jumate si de la toamna va merge la gradi, sper din suflet sa nu se ajunga la asa ceva. Dar in schimb am patit-o ca nu vroia sa plece sau a inceput sa tipe cand eram la banca si atunci am iesit cu ea s-o calmez. Nu e vina ta caci copii noastri sunt asa. Si eu inainte sa am copii cand vaedeam cum copii se trantesc pe jos sau tipa mi-am spus in sinea mea ca nu e educat sau ceva de genul, dar acuma vad ca asa sunt ei , si mamele nu sunt de vina cand ii apuca astfel de comportamente...
    Sincer cui nu-i place nare decat , nu traiesc din gura lumii si chiar nu-mi pasa cine ce spune, e copilul meu si gata.
    Mai astept scrieriletale. :)

    RăspundețiȘtergere
  5. mi-a placut teribil articolul tau..legat de reactiile parintilor,am sesizat parinti care si-ar fi dorit ca odraslele lor sa atinga performante ce ei nu le-au avut si in momentul in care greseau sau nu aveau rezultate,ii faceau prosti,idioti etc..a durat un timp pana au inteles ca indiferent de rezultate trebuie incurajati pentru a nu creea complexe si neincredere,iar legat de vocabular e bine sa interactioneze si cu partea asa zis negativa pentru viata nu e compusa doar din miere .Baiatul meu chiar are un prieten pe care il ocolesc multi si l-am auzit apoi injurand calculatorul cand,,nu se misca cum ar fi vrut"etc.Ideea este ca a trebuit sa am rabdare si intelepciune,sa-i las sa se vada inclusiv la joaca in casa mea iar rezultatele nu au intarziat sa apara...baiatul respectiv si-a schimbat atitudinea,rezultatele la invatatura etc...iar cu bataia?sincer?niciodata si in nici un context.frica nu v-a face altceva decat sa determine copilul sa se ascunda de tine.iar cel mai mare lucru in educatia unui copil este increderea.daca el stie ca poate sa spuna si bune si rele si nu o sa-l acuzi atunci ai sa poti sa-i fii mereu alaturi si sa-l ajuti.increderea e un lucru mare si chiar daca sant mici sant cei mai buni psihologi instinctiv..multumesc de invitatie...si la cat mai multe povestiri..

    RăspundețiȘtergere
  6. mare_melisa,in primul rand sa iti traiasca minunea cea mica!
    In al doilea rand iti multumesc de vizita!
    Stii nici eu nu ma gandeam vreodata ca odrasla mea o sa scoata perle in public, dar am cerut prea mult de la ea prea devreme...stii, indiferent ca vrem sau nu ne lovim si de asta.
    Meseria de parinte nu e deloc usoara...uneori trebuie sa recunoastem ca ne lasam dusi de val si exageram la niste reactii dealtfel normale pe care copiii le au.Totul e sa nu uitam sa privim si prin ochiii lor.
    Cat despre gura lumii cred ca pe toti ne afecteaza in masura mai mare sau mai mica atunci cand cineva ne eticheteaza odrasla in mod nejustificat, tocmai pt ca fiecare gandeste asa 'e copilul meu'.Oricum pt ca mi-ai dat o idee voi reveni asupra etichetarii si asupra sentimenetlor pe care le poate produce 'gura lumii'

    RăspundețiȘtergere
  7. nakudo, observ multa intelepciune in vorbele tale, si experienta.Vorbe simple dar adevarate.
    Iar despre intelepciune si omenie...e minunat ca ai acceptat compania baietelului de care ai vorbit.
    Cat despre parintii care cer performante de la copiii lor, ei bine, mi-e mila de ei pt ca astfel isi frustrarile proprii in carca bietilor copii (si nu e o ironie), isi proiecteaza nereusitele si problemele asupra copilului...si asta e foarte rau.Cat despre sustinere...ce sa spun, cred ca e piatra de temelie in formarea unui caracter vertical si a unei afectivitati echilibrate a copilului.
    Uite, e un subiect foarte bun asupra caruia voi reveni.

    RăspundețiȘtergere
  8. Recunosc ca articolul tau cumva ma pregateste si-mi mai atenueaza marea spaima pe care o am (inca nu stiu de ce, exact) fata de gradinita. Mi-e frica nu de toate lucrurile bune care sper sa le invete in joaca, ci de acele lucruri care vin din socializarea cu alti copii cu temperamente diferite etc. Cred ca de fapt mi-e frica, de fapt, de ce nu voi mai putea controla; informatiile la care sa aibe acces - incepand cu expresii si terminand cu gesturi...
    sper sa ne mai impartasesti din experientele tale...

    RăspundețiȘtergere
  9. Maria, eu sunt de parere ca le putem controla daca intervenim la timp...si cand spun sa intervenim, inseamna sa si facem ceea ce ne-am propus pt a corecta ceva la copil.
    Cat despre speriat...sincer eu mai mult m-am stresat dar cred ca am invatat multe din profesia de psiholog, asa ca am depasit usor faza asta...si stii ceva?-de obicei renunta singuri la totate relele, le imita o perioada, le experimenteaza, apoi nu mai sunt atrasi (asa cum procedam noi adultii cu hainele, etc)
    E o faza in construirea Eului, dar nici nu trebuie sa fim indiferenti.Cred ca daca faci simplul gest de a explica si cate o pedeapsa din cand in cand...e suficient.

    RăspundețiȘtergere
  10. Sunt convinsa ca ai dreptate, in primul rand pentru ca suna logic tot ceea ce spui, iar apoi pentru ca am incredere in pregatirea ta, iar mai apoi pentru ca mie gradinita nu mi-a adus vreun neajuns, ci din contra, eram un fel de asistenta a educatoarei. Ei, ce vremuri indepartate!!
    Si da, ai dreptate, Matei al meu are 2,3 ani si imita tot, absolul tot ce vede, aude, dar nu toate le insuseste ca obiceiuri. E grozav ce descopar citindu-te!
    Da, la explicatii Matei chiar este atent si percepe, iar eu ma fac deseori inteleasa, insa am tendinta de a balansa intre pedeapsa si toleranta. De multe ori imi pun intrebarea daca nu am fost prea dura, daca puteam trece cu vederea...cred ca m-ai intelege mai bine ce vreau sa-ti explic daca ai citi "Coltul pisicii"; tare bine mi-ar prinde parerea ta. Sper sa-ti gasesti timp. ...si multumesc ca nu te zgarcesti cu raspunsurile!
    Sunt foarte incantata ca ne-ai gasit!

    RăspundețiȘtergere
  11. Maria,inainte de a-ti multumi, verau sa sa spun un lucru:cea mai mare bucurie a mea este sa pot comunica cu semenii mei sa spargem granitele indiferentei si sa fim pur si simplu oameni.
    Despre pregatirea mea nu cer incredere, vreau sa o castig, e pasiunea vietii mele pentru care ma pregatesc continuu, iar dupa terminarea facultatii de psihologie am simtit ca nu-i destul.Sunt masterand in psihologie clinica (psihodiagnoza cognitiva si psihoterapie-asta studiez) si inca simt ca nu-i destul, asa ca tintesc catre un doctorat in psihologie, dar toate la timpul lor.Sincer ideea cu blogul acesta a venit din marea mea dorinta de a cunoaste cat mai multi oameni, tipologii, de a comunica, de a ajuta si de a vorbi despre viata.
    Cat despre vinovatia pe care o simte orice mama...ehei...multe procese de constiinta vin si trec (asta e important) dar asta inseamna un singur lucru-ca esti o mamica buna, careia ii pasa de ceea ce simte copilasul ei cu care de cele mai multe ori se identifica, pe care il poarta in suflet si gand pretutindeni. Toate mamicile isi pun intrebari de genul:"Cum sa fac?", "oare e bine, nu cumva gresesc", dar adu-ti aminte un lucru:nimeni nu te-a invatat cum sa iti iubesti copilul, e ceva natural, asa si cresterea lui e ceva natural, vine din instinctul tau, nu exista prea mult sau prea putin, prea rau sau prea bine, ci exista doar un echilibru pe care trebuie sa-l calibram mereu la situatie. Cam asta e, in mare, instinctul matern ne dirijeaza, subcontientul asta care ne ia prin surprindere uneori pentru a ne face sa facem cunostinta cu noi insine, cu ceea ce suntem cu adevarat, in gesturile spontane, in afectivitatea pe care o avem.

    RăspundețiȘtergere
  12. Cat despre blogul tau,voi reveni mereu cu placere, am gasit lucruri minunate acolo si acesta este si motivul pentru care ti-am lansat invitatia pe blogul meu.

    RăspundețiȘtergere
  13. Draga Libra, chiar ne bucuram sa te cunoastem. Multe vom avea de discutat si dezbatut in viitor.
    Eu cred ca fiecare parinte trebuie sa si inteleaga si sa si cunoasca copilul in cele mai mici gesturi si ganduri ale sale. odata inteles (atat cat este omeneste posibil), multe conflicte pot fi evitate, pornind de la refuzul imbracarii, dormitului (despre care am scris si eu), neacceptarea mancarii. In toate trebuie cautata calea care sa duca la inima si mintea copilului.
    de exemplu copilul meu de ceva vreme umbla in patru labute. l-am lasat , dar nu ma puteam intreba de ce o face la cei doi ani si tei luni ai sai . apoi am inteles: ptr ca se credea animalutele din cartea junglei. odata inteles, mi a fost simplu sa intru in jocul lui si sa ignor hainutele tocite si murdarite si nu mi-am mai facut probleme. asa cum noi avem logica noastra asa o au si ei pe a lor, si este nedrept sa o impunem cu forta, doar ptr ca suntem adulti.
    sper sa-mi adun intr-o zi ideile si sa scriu despre comportamentul lui Dante, despre crizele emotionale si de comportament prin care a trecut si mai trece inca, dar la o intensitate mult mai mica, fiind un copil perfectionist in primul rand cu el insusi. am scris ceva , mai mult despre modul cum am ales sa tratam aceste crize, dar cred ca sunt multe de zis la acest capitol.
    exact in aceeasi idee ca si tine am pornit si noi blogul nostru, pentru a face schimb de idei , de pareri , pentru a cunoaste oameni cu probleme asemanatoare dar si in speranta ca experienta noastra va fi de folos si altor mamici.
    Te mai asteptam cu pareri despre ceea ce am scris si in viitor speram sa colaboram pe diverse subiecte de interes pentru parinti.
    vavaly (mamica lui Dante)

    RăspundețiȘtergere
  14. Bafta cu ceea ce ti-ai propus :)
    Cu bataia nici eu nu sunt de acord. Am noroc insa de un copil cuminte care intelege ceea ce-i spun :)
    Cu vocabularul inca nu am avut probleme, insa avem ceva probleme cu incapatanarea. Ies cornitele la iveala :) Ma rog insa sa gandesc mereu gandul cel bun si sa am rabdarea de a rezolva totul numai cu vorba buna.
    La toamna merge la scoala si trebuie sa recunosc ca mi-e teama. Teama mea este amestecata si cu nostalgie:) Nu mai e bebelusul meu mic. Acum e o domnisoara :)

    RăspundețiȘtergere
  15. Cristina, ai multa dreptate in ceea ce spui si pot spune ca ma bucur nespus ca v-am 'intalnit' dar bucuria mea vine din faptul ca am intalnit persoane asa ca voi.
    Din pacate de multe ori suntem ocupati cu munca, cu problemele de zi cu zi atentia noastra mai zboara catre alte lucruri uitand sa privim prin ochii copiilor noastri, dar cum totate ne dorim sa fim niste mamici bune e bine sa ne sustinem si sa ne impartasim experientele, temerile si convingerile.

    RăspundețiȘtergere
  16. Cristina, iti inteleg perfect nostalgia.Uneori cand dau deoparte lucrusoarele care ii raman mici Mariei ma incerca toate emotiile pamantului, e firsc, e omenesc, dar imi dau seama ca acest copil nu imi apartine mie, e o persoana si o personalitate distincta care are drumul ei iar rolul meu e de a-i netezi unele asperitati, insa din cand in cand o mai las sa le netezeasca singura, pt a-si forma deprinderile, pt a face fata altora poate mai grele atunci cand eu nu voi fi langa ea. Da, e greu, ei cresc si noi imbatranim, dar asta e cursul vietii, asta e frumusetea ei , sa trecem prin etape si sa eviatm sa facem din copil un lucru personal, 'al meu'.

    RăspundețiȘtergere
  17. Draga, Libra, intai de toate iti multumesc pentru cuvintele frumoase, iar mai apoi vreau sa-ti urez mult, mult succes in aprofundarea cunostiintelor tale! Admir oameniii care vor sa invete, dar mai ales pe care doresc sa invete spre folosul celorlalti.
    Astept cu mare nerabdare sa scrii articolele de care pomeneai si pe care le consider ca promise (astfel incat nu prea ai scapare si va trebui sa aduci noutati interesante pe blogul tau), in pus, prietena mea - vavaly - deja te-a descoperit si te-a indragit, iata deci cel putin doua mamici care asteapta cu nerabdare articole care sa ne mai lumineze orizonturile! Spor la scris!!

    RăspundețiȘtergere
  18. Draga Libra, am descoperit de curand blogul tau si vreau sa-ti spun ca-mi plac tare mult articolele tale, nu numai pentru continutul lor dar si pentru stilul lor direct. Desi am o varsta de 'bunica' dar fara nepoti...am fost profesoara si de aceea ma intereseaza subiectele tale...
    Sunt convinsa ca vei face si un doctorat in psihologie dupa pasiunea pe care o dovedesti...

    RăspundețiȘtergere